Tuesday, 30 July 2013

Între iubirea egoistă și altruismul cinic

      Am găsit o notiță printr-un caiet vechi - A iubi unii oameni înseamnă a-ți disprețui propria viață. Da. Corect. Nu trebuie să iubești pe nimeni mai mult decât propria viață, decât propria persoană și sănătate mentală. Unii ți se vâră sub piele, îți promit marea cu sarea și munții cu tot aurul, luna de pe cer și întreaga galaxie. Strașnică idee. Omul este o ființă egoistă, egocentrică, e ca vișina din borcanul cu dulceață - fiartă și îmbătată în suc (a se citi amor) propriu. O stare de lucruri perfect normală. Cine năzuiește spre altruism, sacrificiu în numele omenirii, iubire nemărginită, necondiționată față de oameni (cunoscuți și necunoscuți, cinstiți și desfrânați, deștepți și ignoranți, morali și amorali) și alte multe de acest gen ar fi bine să înceapă prin a da jos din măști, din ura care iată-iată umple paharul, din frustrările adunate ani de-a rândul și din cruzimea față de sine. Ajută mult. Lumea nu are nevoie de această ordinară și josnică transformare a egoismului și ostilității - altruismul, ci de mai multă sinceritate. Oferă un gram de iubire, dar sinceră să fie. Sau nu oferi deloc dacă n-ai de unde. Paradoxal tocmai cei care n-au de unde pretind că o fac în cel mai onorabil mod posibil     
      Cei mai sănătoși și plăcuți oameni pe care i-am întâlnit au fost cei conștienți de ei înșiși, cei care și-au dedicat toată energia pentru a se descoperi, înțelege, accepta și iubi așa cum sunt. De aici pornește și iubirea față de ceilalți. Am grijă de mine, mă preocupă starea mea, imaginea mea pentru că tu ești o persoană importantă și vreau să împărtășesc cu tine valoarea mea într-un mod cât mai plăcut pentru amândoi. Amorul propriu, echilibrat și atent dozat, este deci o chestie de respect și blândețe față de celălalt și nu doar față de sine. 
       Acum mergi la oglindă și privindu-te fix în ochi, fă-ți o declarație de dragoste. În tot sensul acestor cuvinte și din toată inima. Cu toată sinceritatea de care ești în stare. Meriți.

Wednesday, 24 July 2013

Din nou despre iubire

      Vara asta am fost binecuvântată de însuși Bunul Dumnezeu. Toată ziua, de dimineață până seară - singură acasă, citind, lenevind, mai cânt alături de papagalul meu, îmi hrănesc hamsterul, ascult muzică bună, fac sport de 3-4 ori pe săptămână, mănânc sănătos. Reflectez mult. Meditez din când în când. Ba chiar am desenat ceva într-o zi. Apoi vine seara, îmi întâmpin sufletul pereche cu ceva bunătăți, privim un film, ne giugiulim, mai povestim, ne mai descărcăm sufletele, facem planuri de viitor, visăm cu ochii deschiși. 

      Tot vara asta am descoperit ce om minunat am lângă mine. El nu a citit niciodată cărți de dezvoltare personală, psihologie, nimic ce ține de self - help, dar mă încurajează așa cum nimeni altcineva nu a mai făcut-o. De ce? Pentru că mă cunoaște ca-n palmă. Și ce frumos sună din gura lui ”Iubește-te, iubito. Ești frumoasă, deșteaptă, ești unică!” O dată am plâns când mi-a spus asta. Nu știu dacă merit tot ce mi se întâmplă. Uneori aș vrea să-mi tragă cineva una după cap să văd dacă e vis ori ba.

      Azi aniversăm 4 ani și 2 luni de relație. Nu am lăsat nicio aniversare să treacă pur și simplu. Fiecare zi de 24 e specială în felul ei. E frumoasă iubirea. Și oamenii care iubesc sunt frumoși. Atât la suflet cât și la chip. Oamenii care iubesc au magie în priviri, în gesturi, în felul de a vorbi, de a se mișca, chiar și în felul de a se trezi dimineața.

      Unii mi-au spus că sunt norocoasă. Poate dacă aș crede în noroc și stele le-aș da dreptate. Eu însă am crezut mereu în muncă, în grija față de celălalt, în respect și în faptul că primind iubire trebuie să o întorc înzecit. Dragostea este o artă și ca orice altă artă solicită omul până la epuizare. Cel care se aruncă în dragoste cu ușurință și doar pentru a scăpa de singurătate ajunge, cu regularitate, la eșec. Mihaela Rădulescu are dreptate când spune: ”Femeia funcționează perfect când o iubești perfect. Când nu-ți mai place cum funcționează, sigur i-ai făcut ceva nepotrivit chiar tu, iubirea vieții ei...”

P.S. Mulțumesc.

Tuesday, 23 July 2013

Fila albă

      În psihodiagnostic există un test proiectiv numit TAT (Test de Apercepție Tematică). Este alcătuit din 30 de planșe cu diferite desene pe ele, dintre care una și anume ultima este albă. Profesoara care ne ținea cursul spunea că tocmai la această foaie albă are loc proiecția cea mai bună. Mintea pacientului/clientului debordează în cel mai neașteptat mod posibil.

Atât timp cât ai în față niște stimuli la care pur și simplu reacționezi te afli la un nivel cât de cât comod. Nu mi-am aplicat testul, dar presupun că nu e o treabă foarte dificilă să răspunzi la întrebările ”Ce s-a întâmplat?”, ”Ce se întâmplă acum” și ”Ce urmează să se întâmple?” privind acele desene simple, dar în același timp un pic cam dubioase. Cel puțin ai un reper...

În viață primim de multe ori foi albe în față. Sub diferite forme. Un eșec. O pierdere. Un BAC prăvălit. Decesul unui om drag. O despărțire. Ș.a.m.d. În ultimul timp am fost foarte norocoasă, dar ca orice om am privit și eu multe file albe, fără pic de culoare, fără măcar un punct de orientare pe ele. În acele momente îți trece toată viața pe dinaintea ochilor. E un fel de slow motion înfricoșător. Și, exact ca în testul de care vorbeam, are loc o explozie de gânduri, emoții, de regrete sufocante și într-un final, dacă ești destul de curajos, plângi.

      Fiecare știe despre ce vorbesc aici. Dar ce testează oare viața atunci când ne vine rândul să vedem atâta alb în față? În niciun caz, cred eu, cât de bine ne putem lamenta sau câtă înghețată putem băga în noi din cauza destinului crud. Poate e vorba despre altceva? Nu întotdeauna e nevoie de un car de noroc sau un IQ de geniu. Uneori ajunge și un pic de creativitate ca să poți trece peste. O gândire independentă. Puțină curiozitate. Ajunge și câteva grame de optimism. Instinctul de a cere ajutor îți poate fi de mare ajutor. Și la nevoie, o doză de egocentrism este mai necesară decât una de culpabilizare. La început paleta de opțiuni ți se pare atât de săracă, încât mai că te-ai întoarce să înfuleci o ciocolată. Dar e ceva normal.

      Nu vei putea transforma orice filă albă într-o operă de artă. Dacă nu ai în spate un repertoriu de experiențe la care să apelezi, ține minte că alb-negrul poate fi și el fermecător. Important e să-ți pictezi treapta de care ai nevoie pentru a urca. 

Monday, 22 July 2013

Despre iubire, familie și alți demoni.

      Unele lucruri în viață nu funcționează decât într-un anumit fel. Părerea mea. De exemplu, viața de familie. Personal găsesc mai multe avantaje într-o abordare tradițională, decât una modernă, în pas cu modă. Femeia trebuie să fie femeie și bărbatul, bărbat. Ambii adevărați, oameni veritabili și fideli propriului sex, propriei zone de acțiune. Niciunul nu se întinde mai mult decât îi permite pătura. Nu-mi plac bărbații care dau cu mătura, cu mopul sau șterg ferestre. Vreau să-mi văd bărbatul cu toporul și ciocanul în mână. Petica e treabă de femeie. Asta-i unul la mână.
      Doi- Eu cred în egalitate. În acea egalitate cu care ne-a înzestrat mama - natura, cea firească, naturală, sublimă și neînchipuit de esențială. Disprețuiesc pițipoancele care afișează pe pagina de facebook mesaje de tip: ”Я женщина. Я не хочу ничего решать. Я хочу платье.” (true story). Ce înțeleg eu prin egalitate? O colaborare continuă și fructuoasă între doi oameni maturi, copți la minte, capabili să decidă, să muncească cot la cot, să iubească și în vreme de război. Nimeni nu ia asupra lui mai multe obligații decât poate duce sau mai multe drepturi decât i se cuvin. Disprețuiesc în aceeași măsură masculi care își lasă chiloții și ciorapii exact acolo unde au căzut de pe ei, cer de mâncare (deseori fără a o merita :D ), hălesc bine și.. cam atât. 
      Îmi place să gătim împreună. Din câte am trăit până acum, îmi dau seama că o femeie și un bărbat fac echipă bună la bucătărie. El cu magia, eu cu sfaturile de la bunica. Niciodată nu l-am lăsat să spele vase (deși uneori îi reproșez, așa, pentru diversitate). Asta o fac doar eu imediat după masă, în timp ce el dispare din bucătărie nu înainte de a-mi mulțumi pentru alintul atât de bine meritat. De ce? Pentru că ador surprizele din dormitor de după o cină la care am trudit împreună.

      Asta mă stimulează. Asta mă face să iubesc și să admir un bărbat, nu reușita la masa de negociere a unor sarcini domestice. Negocierea, stabilirea unor reguli, limite sau libertăți e pentru cei care nu se respectă îndeajuns și văd în celălalt un obiect bun de manevrat în propria favoare. Când celălalt înțelege despre ce-i vorba și doar dacă nu are încă imaginea de sine prea șifonată, atunci și doar atunci încep negocierea, sarcini împărțite, regulile etc. Drept concluzie, cred că succesul constă în ați asculta propria intuiție. Pe cuvântul meu de onoare, intuiția unui bărbat nu-l îndeamnă niciodată să ude florile în timp ce femeia schimbă becul.

Iubiți-vă, respectați-vă și fiți fericiți! E cel mai firesc lucru din lume...